ISTORIA KENDO-ULUI

Atunci când ne uităm înapoi în istoria kendo, există mai multe puncte fundamentale care nu pot fi trecute cu vederea.

La fel cum scrima europeana este mostenirea unei indelungate traditii militare si a unor prestigioase scoli de lupta cu sabia – germane, franceze, spaniole, italiene etc. Kendo este forma moderna spre care au evoluat tehnicile vechilor scoli ale razboinicilor medievali japonezi. Este deci inexacta asocierea imaginii Kendo-ului cu cea a samuraiului. Forma moderna a scrimei japoneze este intr-adevar rezultatul a mai mult de un mileniu de istorie framantata, presarata cu infruntari sangeroase, si a doua secole si jumatate de pace impusa si mentinuta prin forta militara de shogunii Tokugawa. A urmat insa deschiderea tarii spre lumea occidentala in care utilizarea armelor de foc era generalizata. Devenite anacronice si confruntate cu pericolul disparitiei, vechile discipline martiale (jutsu) s-au adaptat, au supravietuit si au intrat in modernizare sub forma noilor arte (do) martiale cunoscute tuturor (Judo, Aikido, Kendo, Iai-do etc.). Renascute, ele si-au demonstrate in timp valoarea, atat ca discipline sportive, competitionale, cat si ca sisteme educationale ce se adreseaza corpului si spiritului omului modern, cu influente benefice dovedite asupra sistemului de valori morale ale practicantilor, asupra sanatatii si psihicului lor.

Pentru a intelege acest aparent paradox, prin care metode de lupta destinate uciderii adversarului si-au gasit locul in sistemul de valori al unei societati moderne ce condamna violenta si razboiul, nimic nu pare mai sugestiv decat un scurt istoric al scrimei japoneze ca parte a istoriei generale a tarii Soarelui Rasare.

Originile indepartate ale castei samurailor pot fi plasate in epocile Yamato si Nara (710–794). Acum apar razboinicii profesionisti (Bushi), membri ai unor familii cu traditie razboinica (Buke). Este perioada inchegarii primei formatiuni statale organizate in campia Yamato si a expansiunii sale in dauna populatiei Ainu, impinse spre nordul arhipelagului nipon. Armele utilizate erau in special arcul, halebarda si sabia dreapta cu doua taisuri de model chinezesc, destinata mai degraba strapungerii inamicului in lupte de infanterie.

In epoca Heian (794–1185) este semnalata aparitia sabiei curbate in paralel cu cresterea importantei cavaleriei. Noua forma a lamei, curba, cu un singur tais permitea o mai eficienta taiere de pe cal a adversarului pedestru pe de o parte, iar pe de alta parte, lama curba castiga un plus de rezistenta si diminua socurile transmise in incheietura pumnului. Utilizarea acestei forme de sabie s-a generalizat practic spre sfarsitul epocii Heian.

In timpul razboaielor ce au marcat trecerea la perioada Kamakura (1185-1333), formarea si afirmarea clanurilor razboinice (Buke) este deja definitivata. Forma de guvernamant este Shogunat-ul, primul din istoria Japoniei. Shogunul, guvernator militar cu mandat imperial, asigura o guvernare instabila marcata de revolte si razboaie frecvente. Acesta este cadrul de afirmare a unor puternice clanuri militare provinciale si a unor razboinici legendari. Armele preferate sunt arcul, halebarda, lancea si bineinteles sabia. Aceasta din urma, curbata, ajunge la dimensiuni nemaiintalnite nici inainte si nici dupa aceea (1,30 – 1,80 m ), fiind manuita cu doua maini. Purtata in teaca, este, in functie de inaltimea si forta posesorului, atarnata la sold sau pe spate.

Epoca Muromaki (1337–1573) aduce in scena al doilea shogunat, cel al familiei Ashikaga. Vor urma intr-un sir aproape neintrerupt, razboaie si batalii de o amploare si de o ferocitate necunoscute pana atunci, culminand cu razboaie de succesiune “Onin”(1467-1477) si cu “perioada Seniorilor Razboinici” (1495–1577). Daimyo, seniori feudali, adesea ereditari, iesiti de sub controlul autoritatilor centrale, se lupta intre ei, alternand aliante conjuncturale si tradari pentru a-si extinde domeniile. Este perioada in care arcul si halebarda pierd din importanta in favoarea lancii si a sabiei . Aceasta isi reduce lungimea pentru o mai mare usurinta in manuire, ajungand la dimensiunile cunoscute astazi.

Datorita confruntarilor foarte frecvente si salbatice, samuraii acorda intreaga lor atentie eficientei imediate pe campul de lupta. Preocuparile pentru estetica si armonia tehnicilor, ca si pentru o eventuala componenta spirituala si morala a scrimei lipsesc aproape cu desavarsire.

Acest mod de abordare a luptei implicand pierderi umane si materiale uriase, va duce insa la doua rezultate importante pentru evolutia Caii Sabiei.

In primul rand va determina perfectionarea tehnologiei de fabricare a lamelor, apogeul in aceasta privinta fiind atins la sfarsitul epocii Kamakura si inceputul epocii Muromachi …

In al doilea rand cei mai valorosi si mai renumiti razboinici ajung foarte cautati de diferiti Daimyo pe post de instructori ai propriilor samurai. isi fac astfel aparitia scolile Ryu de pregatire militara in care accentul se pune pe manuirea sabie (Ken – Jutsu), completata de lupta cu halebarda si lancea, tirul cu arcul, echitatia, lupta corp la corp. scolile sunt conduse de maestri care isi demonstrau valoarea martiala pe campul de lupta sau in dueluri iar supravietuirea lor fara rani foarte grave sau infirmitati era cea mai buna garantie a eficientei metodelor lor de lupta. in caz ca aceste succese se datorau in prea mare masura unui talent sau unei abilitati fizice iesite din comun a maestrului, scoala ii supravietuia rareori, elevii neputandu-se ridica la nivelul fondatorului. Au supravietuit si s-au dezvoltat doar acele scoli care prin antrenamente exigente si indelungate puteau dezvolta capacitatile fizice si mentale si imbunatateau abilitatea tehnica a unui razboinic obisnuit in epoca.

Pe parcursul acestor secole in care razboiul era regula iar pacea o exceptie, au aparut astfel sisteme bine articulate de pregatire a samurailor in Ryu- uri prestigioase fondate si conduse de maestrii de mare valoare, adeseori din generatii succesive ale acelorasi familii. Unele dintre aceste scoli au reusit sa supravietuiasca secolelor ce au urmat, functionand si in zilele noastre.

Este cazul Katori Shinto Ryu, scoala intemeiata la inceputul sec. al XV – lea de Iizasa Choisai Ienao (1387-1488) sub influenta religiei Shinto. Stilul avand un caracter defensiv sesizabil, este astazi declarat “patrimoniu cultural” al Japoniei.

Sub influenta Katori Shinto Ryu, Tsukahara Bokuden (1490-1571) celebru datorita numeroaselor dueluri castigate fondeaza Kashima Shinto Ryu. Kamiizumi Nobutsuna (1507-1577) studiaza stilul Kashima Shinto Ryu precum si Kage Ryu (scoala Umbrei) si creeaza propriul sau stil Shin Kage Ryu (Noua scoala a Umbrei). Se retrage dupa ce transmite conducerea scolii lui Yagyu Muneyoshi. Kamiizumi Nobutsuna a jucat un rol extrem de important in evolutia ulterioara a Ken-Jutsu spre Kendo, introducand pentru prima data o dimensiune spirituala in manuirea sabie.

Yagyu Muneyoshi (1527-1606) va dezvolta stilul transmis de maestrul sau creand propria scoala Yagyu Shin Kage Ryu. Dupa exemplul predecesorului sau, dezvolta latura spirituala a scolii, conform cu principiile religiei budiste, trecand dincolo de interesul imediat, al eficientei in lupta. Procesul va fi continuat de fiul sau Munenori sub influenta calugarului Zen Takuan Soho (1573-1645)si a noilor conditii politice si sociale datorate instaurarii Shogunat-ului Tokugawa.

Tot maestrilor Yagyu se pare ca li se datoreaza si introducerea primei forme de Shinai (sabie formata din lamele elastice din bambus prinse intr-un toc de piele) in antrenamentele de Ken- Jutsu. Acesta permitea executarea asalturilor libere, diminuand riscul unor raniri sau decese accidentale ca in cazul sabiilor adevarate sau a celor din lemn rigide (Bokken)

Prestigiul scolii era atat de mare in epoca incat al doilea maestru Munenori si al treilea Mitsuyoshi au fost instructori principali de scrima ai shogunilor Hidetada si Iemitsu din dinastia Tokugawa.

O scoala cu o celebritate egala a fost Itto Ryu fondata in aceeasi perioada de Ito Ittosai Kagehisa (1540-1653?). scoala a exercitat o certa influenta asupra Kendo-ului modern. Unele ramuri ale scoli s-au transmis pana in zilele noastre, purtand amprenta personalitatii deosebit de puternice a maestrului fondator. Om de o hotarare feroce, preocupat exclusiv de eficienta si cu un caracter inflexibil, Ittosai si-a dovedit calitatile tehnice si forta spirituala in cele peste 90 de dueluri castigate pe parcursul vietii. La fel de inflexibil s-a dovedit si in cazul alegerii succesorului sau la conducerea scolii, impunandu-le celor doi aspiranti o lupta pe viata si pe moarte.

Invingatorul Ono Tadaaki (1559-1628) s-a dovedit demn de maestrul sau, fiind al doilea instructor de scrima al shogunului Hidetada Tokugaua. scoala Itto a consacrat tehnicile directe, dar precise si puternice, utilizand o sabie lunga manuita de preferinta cu ambele maini, imagine atat de familiara in Kendo-ul de astazi.

In 1603 Ieyasu Tokugawa reuseste sa incheie procesul de unificare si pacificare a tarii inceput de Oda Nobunaga si continuat de Toyotomi Hideyoshi. Incepe astfel al treilea si ultimul shogunat, cel al clanului Tokugawa, inaugurand epoca Edo (1603-1868).

Tara beneficiaza de doua secole si jumatate de pace sub un regim militar autoritar. Razboaiele intre Daimyo sunt interzise, societatea este rigid stratificata in caste iar contactele cu lumea exterioara sunt interzise aproape complet.

Samuraiul care traia, lupta si se identifica cu sabia sa isi pierde utilitatea ca razboinic. Nu-i mai ramane decat rolul de a se impune ca functionar inarmat, pastrarea ordinii si linistii publice.

Ken-jutsu intra intr-o perioada de stagnare. Netestate in lupta reala, tehnicile si secventele tactice ale diferitelor scoli se formalizeaza si se ritualizeaza. Creste insa importanta componentei morale si spirituale sub influenta Budismului Zen si a Confucianismului. Sunt redactate primele coduri de comportament si reguli de viata ale samurailor. incepe sa se cristalizeze Bushido (calea razboinicului).

Desi duelurile erau dezaprobate de autoritati, Iai-Jutsu, forma de autoaparare si duel a luptei cu sabia cunoaste o dezvoltare deosebita, fapt perfect explicabil intr-o societate militara. Spre finalul epocii Edo, partizanii si adversarii Shogunat-ului precum si cei ai deschiderii tarii catre exterior declanseaza un sir de revolte si rebeliuni, ciocniri militare in care cel mai adesea armele de foc sunt neglijate in favoarea sabie, marcand astfel ultimele zile ale Ken-Jutsu – lui ca practica in scopuri militare a scrimei japoneze.

In locul sau urma sa-si faca aparitia Kendo-ul modern…

Kendo-ul modern

Pentru a intelege transformarea kenjutsu-lui in Kendo, e important sa cunoastem fundalul istoric. Astfel, perioada Tokugawa se termina prin abdicarea shogunului Tokugawa Yoshinobu in favoarea tanarului imparat Mutsuhito. Dar lucrurile aveau sa se complice in momentul in care partizanii shogunului au refuzat sa renunte la putere, declansand astfel razboiul Boshin (1868-69), in urma caruia imparatul reuseste sa preia puterea si sa-si instaleze resedinta la Edo, vechea capitala a shogunilor Tokugawa. Sub noul nume de Tokyo, ea va deveni capitala Japoniei moderne. O contributie decisiva la restaurarea puterii imperiale a avut-o grupul tinerilor samurai din provinciile Satsuma, Choshu si Tosa – Kido Takayoshi, Okubo Toshimichi, Saigo Takamori si altii. Urmeaza o perioada tulbure in care se incearca modernizarea febrila a tarii, trecerea din plin feudalism in epoca moderna. Astfel in 1871 se desfiinteaza impartirea tarii in han-uri (provincii feudale), fiind introdus sistemul prefecturilor, diferentele sociale sunt lichidate, toti cetatenii fiind considerati – cel putin formal – egali in fata legii.

Cu toate ca aceasta perioada nu a fost favorabila Caii Sabiei, fostii samurai au fost obligati sa gaseasca alternative pentru a-si pastra traditiile de lupta intr-o societate intr-o profunda schimbare. Astfel, Sakakibara Kenkichi, reputat expert de sabie, a reusit sa obtina permisiunea de a organiza demonstratii de scrima (Gekiken kyougyou) in fata marelui public. Prima demonstratie a avut loc la Tokyo in 11 aprilie 1873, avand aprobarea guvernului si a imparatului. Demonstratiile au devenit foarte populare, deoarece in perioada shogunatului oamenilor de rand le era interzis sa asiste sau sa participe la antrenamentele samurailor. Datorita eforturilor lui Sakakibara Kenkichi, Kenjutsu se transforma in Kendo-ul modern, motiv pentru care el este considerat parintele acestei arte martiale.

In 1873 se introduce principiul recrutarii generale, care implica dreptul si obligatia la instruire militara pentru toti barbatii, indiferent din ce casta ar fi facut parte. Acest fapt ii ofenseaza grav pe samurai. insa lovitura de gratie o reprezinta decretarea in 1876 a Hattorei, adica interzicerea portului de catre samurai a daisho-ului (cele doua sabii). Nemultumirea fostilor razboinici culmineaza cu revolta “Seinan no Eki” din 1877 condusa de catre Saigo Takamori, in provincia Satsuma. La 24 septembrie 1877 are loc batalia de la Chiroyama, care reprezinta sfarsitul clasei razboinicilor-samurai. in aceasta lupta disperata, ei au refuzat sa foloseasca arme de foc, infruntand doar cu sabiile tunurile si pustile noilor trupe imperiale. Dupa infrangere, Saigo Takamori s-a sinucis prin seppuku.

Din punctul de vedere al Kendo-ului, urmeaza o perioada de declin, care tine pana in 1887. Atunci au loc mai multe rebeliuni impotriva guvernului, care au demonstrat necesitatea instruirii ofiterilor de politie in Kendo. Din acest moment Kendo-ul este din ce in ce mai apreciat; astfel in 1895 este infiintata organizatia Butokukai (Dai Nihon Butokukai – Organizatia Japoneza a Virtutilor Martiale) pentru incurajarea Kendo-ului si a altor arte martiale. in 1911 predarea Kendo-ului este introdusa in scolile generale, cu scopul de a educa fizic si mental noua generatie. in 1912 o comisie formata din maestri proeminenti ai celor mai reputate scoli de sabie din Japonia a demarat elaborarea programei sistematizate de kata ( Dai Teikoku Kendo no Kata). in 1917, aceasta a fost finalizata, sub configuratia actualmente cunoscuta, cuprinzand sapte kata pentru sabia lunga si trei pentru cea scurta. Inspirata din secventele tactice de lupta cu sabia ale celor mai respectate ryu-uri traditionale, aceste kata exprima spiritul si ilustreaza principiile noii arte martiale, onorand in acelasi timp o traditie veche de secole.

In perioada razboiului chino-japonez si a primului razboi mondial, Kendo-ul este in plina inflorire, datorita militarismului care domina societatea japoneza a vremii. Apoi in 1939, pe masura ce Japonia se pregatea pentru al doilea razboi mondial, Kendo devine curs obligatoriu pentru toti baietii. Dupa infrangere, Kendo este interzis, fiind considerat de catre autoritatile de ocupatie americane o manifestare a spiritului razboinic japonez.
Retragerea trupelor americane din tara a dus la infiintarea, in 14 octombrie 1952, a “Zen Nihon Kendo Renmei” (Federatia Japoneza de Kendo), iar in 1957 Kendo-ul este reintrodus ca disciplina de educatie fizica in toate scolile elementare. Kendo redevine popular in intreaga Japonie. Chiar mai mult, kendo(scrima japoneza moderna) incepe sa se raspandeasca in toata lumea, astfel ca in 1970 este organizat primul campionat mondial de Kendo …

BIBLIOGRAFIE

Dictionar de Arte Martiale Lois Federic ; Ed. Enciclopedica; Bucuresti 1993

Kendo – Lehrbuch des japanischen Schwertkampfes Oshima Kotaro; Verlag Weinmann; Berlin 1990

Decouvrir le Kendo Claude Hamot, Yoshimura Kenichi Edition Amphora S.A; Paris 1991

Iai- Do… Blitzscnell die Waffe ziehen und treffen Feliks F. Hoff; Verlag Weinmann; Berlin 1993

Bokken Art Of The Japanese Sword Dave Lowry; Ohara Publication Inc; Santa Clara; California 1986

Moartea voluntara in Japonia de la Harakiri la Kamikaze Maurice Pinguet; Ed. Ararat, Buc. 1997 (Dupa articolul aparut in revista Musubi, autrori: Hriscu Cristian, Szekely J. Pal)